Fiecare concert Nomen Est Omen îşi are propria sa istorie.
Silentio! No Hay Banda! (foto: John Doe)
Fiecare concert Nomen Est Omen îşi are propria sa istorie, începând cu repertoriul ales, locul de desfăşurare, publicul posibil, starea de spirit a muzicienilor, evenimentele scenice (care apar cam de fiecare dată) şi aşa mai departe. Dincolo de tot ce “a fost pus” în prestaţie, de cât a ajuns la adresanţi şi de feedback, sentimentul trăit la golirea sălii este, dacă nu imposibil, cel puţin dificil de exprimat în cuvinte, fără a apela la licenţe. După ce încetează muzica şi lumina se stinge, starea de spirit trăită de performer poate fi comparată, să spunem, cu audiţia coloanei sonore a unui film mut. Plonjând în prozaic, este ca şi cum l-ai asculta pe Jim Morrison la vârsta adolescenţei, în compania unei persoane dragi şi ar intra un părinte în cameră să-ţi spună să înveţi. Altă situaţie similară, de data aceasta fără legătură cu muzica, dar tot absurdă, ar fi să călătoreşti cu trenul pe ruta Bucureşti – Predeal cu bilet şi să nu vină naşul. Într-un cuvânt, dezolant, dar în acelaşi timp frumos şi bine în perspectiva momentelor “apolinice şi dionisiace” care urmează, de cele mai multe ori acompaniate de colegi de breslă şi organizatori.
