Nomen Est Omen

Formaţia de Muzică Medievală şi Renascentistă Nomen Est Omen a fost înfiinţată de Mihai Plămadeală în 1995 la Bucureşti, după alte cȃteva proiecte underground de Progressive Folk, Traditional şi World Music. Prima apariţie publică sub acest nume a avut loc la Sighişoara, în cadrul Festivalului de Artă Medievală din vara aceluiaşi an.

Componenţa s-a modificat în repetate rânduri de-a lungul anilor, ca şi formulele instrumentale sau numerice (care au variat între cvartet şi septet). Constant a fost şi este modul de abordare al literaturii muzicale pe baza căruia este alcătuit repertoriul formaţiei.

Încă din perioada timpurie, Nomen Est Omen a iniţiat un proiect intitulat “Noua muzică veche”, care presupune interpretarea compoziţiilor medievale şi renascentiste cu instrumente acustice actuale. Armonia şi structurile modale sunt păstrate în varianta recuperată din documentele perioadei, variaţiunile şi improvizaţiile fiind clar delimitate şi prezentate cu ghilimelele postmoderne de rigoare.

Până în 2014, Nomen Est Omen a realizat şaisprezece albume de studio sau concert (între care trei compilaţii tematice cu piese remasterizate şi bonus track-uri), a susţinut sute de concerte în ţară & străinătate şi a beneficiat de difuzări la radio şi televiziune. La acestea se pot adăuga ilustraţia sonorǎ pentru o sumă de filme artistice şi documentare, piese de teatru sau spectacole.

În paralel cu activitatea scenică, membrii ansamblului susţin conferinţe, cursuri, seminarii sau workshop-uri despre muzica, arta, cultura şi civilizaţia Evului Mediu şi Renaşterii, sub egida Asociaţiei Culturale Nomen Est Omen.

Numele

 

Nomen Est Omen este o expresie latină care se traduce prin “numele înseamnă (determină) destinul”. Acest titlu a fost ales de către Mihai Plămădeală pentru viitoarea formaţie cu cinci ani înainte de a o înfiinţa, fiind inspirat din literatura de specialitate a lui Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu. Ideea adoptată este aceea că nimic nu este întâmplător pe lume, că lucrurile sunt unite prin legături invizibile şi că destinul este sinonim cu împlinirea sa.

 

Conceptul – “Noua Muzică Veche”

 

Piesele abordate de Nomen Est Omen au fost compuse în perioade istorice şi spaţii geografice diferite, s-au cântat în diverse formule interpretative, au fost modificate ori adaptate, contribuind astfel la naşterea marii muzici a lumii, apărute ulterior. Materialul prezentat în concerte sau pe albume nu se regăseşte într-un acelaşi codice, alegerea şi ordinea pieselor, precum şi aranjamentele muzicale, aparţinând formaţiei. Ceea ce a interesat şi interesează este coerenţa temelor muzicale alese, rotaţia instrumentelor, distribuţia solourilor, abordarea modală, totul în relaţie cu orizontul de aşteptare al omului contemporan, al cărui mod de manifestare este diferit faţă de cel din trecut.

Nomen Est Omen nu pretinde că vine din Evul Mediu sau că publicul ar accepta acest punct de vedere, nu vizează încadrarea într-un curent sau tendinţă pentru a se racorda la o idee preexistentă, ci se adresează auditoriului în ideea de a încuraja un nou mod de receptare a actului cultural. În acest sens poate fi luată în consideraţie desprinderea de tradiţionalismul rău înţeles. Prin spectacolele, albumele şi workshop-urile sale, Nomen Est Omen îşi propune să demonstreze identitatea dintre rigoarea interpretativă şi claritatea empirică, dintre precizia formală şi caracterul practic. Dincolo de rezultatele artistice obţinute, formaţia încearcă să stabilească un mod inedit de atitudine scenică, ce nu comportă doar angajamente formale, ci defineşte abordarea novatoare a actului artistic, văzut ca mijloc esenţial de comunicare între oameni.

 

Anii de început

Proiectul, numele şi titlul unui album (Vânătoare de vrăjitoare – editat sub numele Witchcraze) au precedat apariţia formaţiei cu cel puţin cinci ani. Se poate spune că aceasta a existat cumva înainte de înfiinţarea propriu-zisă.

Mihai Plămadeală desfăşura încă din anii liceului activităţi muzicale în zona underground, colaborând cu o sumă de ansambluri, interpreţi sau formaţii, în dorinţa de a pune bazele unei viitoare formaţii de Progressive Rock. Câteva dintre trupele ori muzicienii preferaţi la acea vreme erau: Gryphon, Malicorne, Gentle Giant, Yezda Urfa, Änglagård, The Incredible String Band, Fairport Convention, Pentangle, Bert Jansch, John Renbourn, iar din România, Sfinx şi Phoenix. Toţi aceştia aveau în comun muzica medievală şi renascentistă folosită (parţial) drept sursă de inspiraţie.

Deoarece acţiunea se întâmpla la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, când moda şi tendinţele muzicale erau diferite de intenţiile sale artistice, Mihai Plămădeală a recurs iniţial la colaborarea cu diverşi prieteni muzicieni, pentru imprimarea în condiţii improprii a unor piese, ale căror idei muzicale să folosească mai târziu la producerea unui prim album realizat în condiţii profesionale. Modelul formaţiei interschimbabile de la un proiect la altul a fost inspirat de (la) Alan Parsons Project.

Perioada este caracterizată de experimente lo fi, realizate (în mare parte) cu un magnetofon Sony care permitea imprimarea separată pe două piste. Secvenţele erau trase (fără cablu) pe un casetofon pentru eliberarea altor două canale pe bandă, imprimate apoi în sesiuni de interpretare live, împreună cu caseta. Procesul era uneori repetat până la compromiterea totală a sunetului original (instrumentele care suportau mai bine procedeul tehnic erau imprimate primele). Calibrarea şi panoramarea rezultau din ajustarea butoanelor de volum în relaţie cu distanţele dintre sursele de emisie a sunetului şi microfonul magnetofonului. Acesta a fost un important training pentru sesiunile de lucru de mai târziu cu multitrack-uri (analoge sau digitale) dar şi în ceea ce priveşte relaţiile sonore cu alte instrumente, fără contactul vizual cu interpreţii. Înregistrările nu au fost destinate scoaterii lor pe vreo piaţă, având doar un rol intern, orientativ.

Faptul de a imprima piese medievale la calitate lo fi, răspândite în cerc restrâns şi de a vorbi despre proiectul unei formaţii de studio, bazată pe invitaţi de la album la album, cu eventuala convocare a unor interpreţi pentru susţinerea concertelor, a indus în medii underground ideea că formaţia deja există, înainte de prima apariţie publică sub numele ales. Pe această cale, în vara anului 1995, Nomen Est Omen a fost invitată să participe la Festivalul de Artă Medievală de la Sighişoara. Organizatorii aflaseră din surse underground despre formaţie, reuşind să o găsească fără ajutorul Internetului sau al telefoniei mobile, al căror triumf nu se produsese încă.

Buna receptare de către public a proiectului a avut un dublu rol: fondarea Nomen Est Omen şi stabilirea unor coordonate istorice culturale de funcţionare. Un prim rezultat a fost abandonarea treptată a direcţiilor Folk, Rock, Symphonic Prog sau Experimental Music. Timp de un an, Nomen Est Omen a funcţionat la confluenţa acestor genuri, pȃnă la imprimarea primului album gândit de Mihai Plămădeală ca proiect solo, în care au fost invitaţi câţiva muzicieni cu carieră distinctă.

În 1996, al doilea an de existenţă oficială, formaţia cunoaşte o primă formulă stabilă, bazată pe echipa care a evoluat la Festivalului Medieval din Sighişoara. Colaborarea cu doi dintre muzicienii învitaţi, Laurenţiu Fratoştiţeanu şi Cristian Lazăr s-a dovedit fastă, aceştia evoluȃnd în Nomen Est Omen pe parcursul a două decenii.

Fiecare album, concert, clip sau emisiune din 1995 – 2002 s-a dorit (şi a fost) un pas distinct. Acest interval este caracterizat de căutarea direcţiei şi identităţii sonore. În proiectele de atunci au fost incluse elemente de jazz (pe o linie inspirată de audiţia albumului Rosenfole – Agnes Buen Garnås / Jan Garbarek), de muzică celtică (a la Alan Stivel), irlandeză (Clannad, Enya), sami & scandinavă (Mari Boine Persen, Hedningarna) sau Ethereal Neoclassical World Music (Dead Can Dance). A fost o perioadă în care apariţiile publice pendulau între scene şi pub-uri.

Pentru a delimita zonele stilistice abordate, Mihai Plămădeală a fondat ulterior alte câteva formaţii paralele, în fapt proiecte de Traditional Electro World Music, printre care Planxty Burke (1998), Body In Pieces (2000) sau Terpsichore (2011).

Dincolo de numeroasele încercări şi experimente (pornind de la componenţă, gen, repertoriu şi până la imagine scenică) cel mai relevant fapt a fost că Nomen Est Omen a devenit cap de afiş pe scena festivalieră a muzicii medievale şi renascentiste din România. Trei ani de la prima apariţie, în faţa Turnului Cizmarilor din Sighişoara, Nomen Est Omen concerta deja la Banca Mondială din Washington.

 

Anii 2000

Ascensiunea rapidă, în limitele proporţiilor şi ale nişei de activitate, a determinat un firesc recul spre sfȃrşitul anilor ’90, nu atȃt în activitatea muzicală ori audienţă, cȃt în ceea ce priveşte dinamica evenimentelor. După ultimul concert al turneului din Statele Unite, cel de la New York, Laurenţiu Fratoştiţeanu observa cu umor(ul său caracteristic) că, dacă s-ar păstra raţia exponenţială de creştere, următorul concert Nomen Est Omen ar trebui organizat pe Lună …

Beneficiile faptului de a fi new entry se risipiseră integral în anul 2000, cȃnd în sfȃrşit prolifera industria autohtonă de spectacole. Pe de altă parte, perioada romantică a festivalurilor medievale de factură post hippie tocmai se încheia. La celebrul festival de la Sighişoara, spre exemplu, au început să fie amplasate scene mari, cu echipamente de sunet performante şi să fie invitate, în versiunea cea mai fericită, vedete mari şi mici de rock ori folk. Muzica live şi momentele artistice de improvizaţie stradală dispăreau dintre zidurile unei cetăţi care începuse să se axeze pe desfacerea de bere şi mici. Într-o formulă prescurtată, Nomen Est Omen s-a concentrat în primii ani ai noului mileniu cu predilecţie pe concerte organizate în institute culturale sau pub-uri, răspunzȃnd în continuare invitaţiilor la festivaluri pretins medievale.

O altă problemă care trebuia şi a fost rezolvată, era aceea a continuării ascensiunii la nivel discografic. Albumele Omina Prima,  Shakespeare & Friends şi From A Castle to Another, trei titluri din cele şapte produse pȃnă atunci, erau cotate foarte bine în rȃndurile micii comunităţi a publicului prieten cu formaţia. Witchcraze a reprezentat o reuşită, devenind, pentru mai bine de un deceniu, cel mai difuzat album Nomen Est Omen.

După 2005, s-a înregistrat un surprinzător revival al festivalurilor puse sub egida reconstiturilor istorice. Apariţia în Romȃnia a unor numeroase ordine de cavaleri, a căror activitate nu face obiectul rȃndurilor de faţă, a însemnat şi multiplicarea festivalurilor medievale. Sighişoara, Sibiu, Mediaş, Suceava, Bistriţa, Arad, Alba Iulia, Hunedoara, Tg. Mureş, Iaşi, Craiova, Braşov, Feldioara, Rȃşnov sau Ardud sunt doar cȃteva dintre oraşele sau localităţile unde se organizează anual astfel de evenimente. Pe lȃngă formaţiile romȃneşti care acoperă capitolul medieval, cu totul în jur de zece nume, au fost invitate şi o sumă de ansambluri din străinătate. Rotaţia acestora pe scenele festivaliere, în faţa unui public larg, aduce în discuţie ideea neoficială de stagiune. Nomen Est Omen şi-a configurat o poziţie clară şi concisă în peisajul menţionat. Audiţia albumelor şi vizionarea clipurilor (aflate pe web) definesc coordonatele stabilite de Mihai Plămădeală.

 

Anii 2010 – 2015

---

Componenţa:

Mihai Plămădeală – flauto dolce

Anca Dobre – percuţie

Cristian Sâpcu – fagot

Valentin Ionut Florea – chitară

Alexandra Moroiu – voce

 

Componenţă selectivă:

Între 1995 şi 2014 din Nomen Est Omen au făcut parte: Laurenţiu Fratoştiţeanu, Iulian Anghel, Adelina Grosu, Larisa Pop, Yumika Nozaki, Tiberiu Gogoanţă, Adam Siminiceanu, Gabriel Bălaşa, Adrian Grădinaru, Dan Radu, Cristina Luca, Dragoş Dobre, Silviu Gherasimescu, Doina Stan, Oana Mariş, Valentin Turcu, Daniel Ivaşcu, Laurenţiu Cimpoi, Ştefana Parascan, Nicoleta Avădani, Cătălin Simerea, Lidia Simerea, Emanuel Ionescu, Jack Popescu, Marian Gorovei, Alexandru Grigoraş.