Dacă ne-ar fi întrebat cineva, pe mine și pe prietenii mei în anii 1990 – 2000 când ne-ar fi plăcut să trăim și unde, una dintre opțiuni ar fi fost aceea ca acțiunea să se fi petrecut în anii 1960 – ’70, în California, în plină mișcare Hippie, pentru plimbările prin San Francisco cu flori în păr, pentru Monterey și Woodstock, pentru a îi vedea în concerte pe Jefferson Airplaine, Hendrix, Grateful Dead, Santana, sau a îi urmări în timp real pe Genesis, Van Der Graaf, King Crimson, Premiata Forneria Marconi, Pink Floyd & Co. La două – trei decenii distanță, anii 1990 – 2000, cu a lor mișcare de Historical Reenactment, mi se par de asemenea plini de poezie și de viață. Cine a fost la Festivalul Medieval de la Sighișoara din acea perioadă a avut parte de niște experiențe unice, altfel decât cele de peste Ocean, întâmplate cu ceva vreme înainte, dar cu nimic mai prejos decât acestea din punctul de vedere al trăirilor. Trei zile și trei nopți pe an de show neîntrerupt, în care (aproape) fiecare participant, muzician, actor, cascador, luminist, sunetist sau spectator a rămas între zidurile cetății spre a fi în miezul evenimentelor. Pentru a fi onest până la capăt, menționez faptul că nu toate edițiile au fost la fel de reușite, unele chiar dezastruoase, dar publicul a fost întotdeauna la înălțime. Ca persoană care a observat o mare parte dintre cele petrecute atunci de pe scenă, pot spune că se fuma evident mai puțin decât la Woodstock, dar se bea mult mai mult, după bunul exemplu din Evul Mediu. Primarul din acea vreme chiar mi-a relatat că în timpul festivalului barurile din oraș vindeau mai multă cafea și alcool decât în tot restul anului. În relație cu tot ce a fost frumos și bun în anii romantici ai mișcării medievale, am convenit cu colegii de la Nomen Est Omen că, într-o zi, ne vom întoarce la Sighișoara.