Soprano & Base
Copiii sunt viitorul ţării, iar viitorul sună bine (cel puţin aşa ne place să credem). Solicitată de către părinţi să facă poze cu o mulţime de copii, în calitate de zână, personaj de basm, animatoare ori actriţă ca cele de prin Mall-uri, Nomen Est Anca a făcut la un moment dat un schimb magic cu o fetiţă din Sibiu: i-a dat toba şi a luat în schimb fluierul său. Au rezultat douăzeci de secunde de muzică a sferelor şi o poză frumoasă. După momentul artistic, copiii s-au dus probabil la culcare, visând că vor creşte mai repede, iar noi ne-am dus la Bufniţa, unde am mâncat clătite cu vanilie - minunate precum Dumbrava lui Sadoveanu.
Capcana Mercenarilor
Sibiu, august 2011, filă de jurnal: Întîlnirea cu Emil Hartmann din faţa hotelului Ibis, fostul Conti(nental), a reprezentat fără nici un echivoc evenimentul care ne-a adus aminte de filmul regizat cu patru decenii în urmă de Sergiu Nicolaescu, Capcana Mercenarilor. Unul dintre mercenarii de atunci, cel mai frumos, deştept şi puternic, astăzi om de teatru / film şi maestru de scrimă artizanală undeva prin Germania, este însuşi Emil. Filmul de odinioară (parcă) începe sau se termină cu el. Nomen Est Mihai nu se mai văzuse cu nobilul Hartmann de vreo şapte ani, când formaţia a purtat, într-o serie de concerte, costume şi veşminte din trecut puse la dispoziţie de domnia sa. Bucuria revederii a fost sinceră, dezinteresată şi în acelaşi timp cu garda ridicată, conform vanităţii infinite a celor doi.
Sighişoara Strikes Again
În vara anului 2011, Nomen Est Omen a venit în Cetatea Sighişoarei pentru realizarea unui clip cu piesa Packington’s Pound. La faţa locului formaţia l-a întâlnit pe vechiul şi bunul prieten, Cavalerul Nicola de Severin, care a fost solicitat să apară câteva secunde într-un cadru cu trupa, în dreptul Bisericii Mănăstirii Dominicane, filmat de pe platforma Turnului cu Ceas, de către (însuşi) amicul Victor Velculescu, din perspectivă aeriană. "Dublele" au ieşit bine, atâta doar că armura lui Nicola şi costumele muzicienilor proveneau din perioade istorice diferite. Un mic detaliu care a scăpat, dar lucrurile nu sunt atât de grave precum par: postmodernismul va oferi cu siguranţă, la un moment dat, soluţia de a se folosi materialul, în context artistic. Până atunci, Nomen Est Mihai a publicat în Observator Cultural, nr. 586, din august 2011, o poză cu nobilul cavaler.
Bizarerie la Bizere
O sintagmă de mare profunzime spune că cel aflat în vârful unei scări nu este atât de jos precum cred cei de la sol. Extrapolând, când te afli pe scenă trăieşti un sentiment diferit de cele pe care le poţi încerca din postura de audient. Nomen Est Omen a participat în 2009 la un proiect cultural (iniţiat de Muzeul de Arheologie şi Istorie Arad) în Bizere - Frumuşeni, unde a fost descoperită o mănăstire benedictină atestată încă din secolul al XII-lea. Evenimentul, dublat de un bâlci, a adunat un public alcătuit (cu predilecţie) din oamenii locului, aşa-zişii ţărani, câţiva arheologi, o televiziune, ceva autorităţi locale, poliţistul Pamela şi deloc în ultimul rând, o frumoasă fată venită special din Timişoara, care ştia Nomen-ul din anii trecuţi, de la Sighişoara. Concertul a fost bine primit de cei prezenţi, aceştia răspunzând cu entuziasm la prestaţie, în special la ritm şi costume. Indiferent cât de ciudat le-a părut momentul artistic celor de la faţa locului, adevărata bizarerie de la Bizere a constat în cele văzute de formaţie, de pe scenă, un spectacol deopotrivă frumos, inedit şi de bun simţ.
Istoria celor treisprezece
S-au aflat la Alba Iulia, în timpul Zilelor Oraşului, ediţia 2009, treisprezece muzicieni, femei şi bărbaţi, stăpâniţi deopotrivă de acelaşi sentiment faţă de Evul Mediu şi Renaştere, toţi înzestraţi cu energia de a promova muzica de cameră în spaţii publice (adeseori neconvenţionale), îndeajuns de oneşti între ei pentru a nu se bârfi fără motive întemeiate, suficient de abili încât să treacă peste ce-i desparte şi să facă apel la ceea ce-i uneşte, dotaţi cu capacitatea de a ignora confuzia culturală a unora şi concurenţa neloială a altora, extrem de norocoşi încât să trăiască şi să se exprime profesional în România, la cumpăna dintre milenii. În sfârşit, pentru a nu priva acestă descriere (evident satirică şi deloc maliţioasă) de modelul sinoptic pe care l-a parafrazat, Istoria celor treisprezece, de Balzac, aceşti treisprezece oameni sunt astăzi atât de faimoşi, încât nu-i chip să scape de simpatia maselor şi mai ales a angajatorilor, nici pe străzi lăturalnice. Nomen Est Omen, Grafic şi Huniadi Cantores au luat cu acea ocazie poziţie, de la Alba până la Iulia, într-o poză de arhivă personală.
Oltenia privită din foaier
La finele anului 2010, când Nomen Est Omen a concertat la Filarmonica “Oltenia” din Craiova, dincolo de condiţiile artistice excelente, de interesul general pentru genul de muzică adus în frumosul târg de odinioară şi de publicul super OK, evenimentul principal, din punct de vedere subiectiv, a fost întâlnirea cu vechea prietenă a formaţiei şi a muzicii, Iulia Negrea, parte identitară din sufletul instituţiei pe care o reprezintă (sperăm să nu se supere nimeni!). Înainte de permiterea accesului în sală, Nomen Est Mihai şi-a îndeplinit un vechi vis: acela de a scana foaierul, preţ de câteva minute, din spatele tejghelei de la garderobă, totul sub privirile condescendente ale Iuliei. Ideea a fost activată cu plecare de la poezia lui Marin Sorescu, Craiova văzută din car, upload-ată printr-o serie de procese mentale lesne de ghicit. Dincolo de poezie şi de miza literară a acesteia, activitatea de garderobier îţi oferă extrem de rara posibilitate de a lua şi a da oamenilor lucruri care le aparţin şi de care au nevoie.
Ţară, ţară, vrem ostaşi!
Filă de jurnal: Septembrie 2011, Feldioara. Cavalerii Bogdan Bălăşcău al Ţării Bârsei şi Ioan de Siebenburgen, Paladin de Terra Medies, s-au întâlnit sub zidurile Marienburg-ulul (braşovean) cu muzicienii Nomen Est Omen, Mihai Plămădeală, Adelina Grosu şi Iulian Anghel. Un imaginar “detector de medieval” ar fi indicat activitate intensă; acul ar fi depăşit scala, iar dacă modelul n-ar fi avut scală, evident că display-ul s-ar fi blocat în poziţa “aprins”. Dezvoltând ideea “If History”, cu (fix) 800 de ani în urmă, când au venit în Transilvania, Cavalerii Teutoni trebuie să fi trecut pe nicăieri altundeva decât pe poteca unde s-au întâlnit “medievalii” menţionaţi mai sus, singura cale spre actualele ruine ale cetăţii construite între 1211-1225. Încălcarea interdicţiei de a ridica ziduri de piatră i-a costat pe cavalerii de odinioară plecarea, cu suspendarea de rigoare a privilegiilor, iar pe localnici, problemele cu pecenegii. Dacă cei cinci ar fi blocat calea de acces în secolul al XIII-lea, teutonii nu ar mai fi avut cum să plece iar istoria locului ar fi fost cu totul alta, asta dacă nu ar fi reuşit să străpungă lanţul uman din calea lor.
The Gladius Day - Ziua cu Gladius Dei
Nomen Est Omen i-a întâlnit pe (cei din Ordinul Cavalerilor) Gladius Dei pentru prima oară lângă Biserica din Deal de la Sighişoara, în 2008, în timpul unei şedinţe foto. Era una dintre primele lor apariţii publice de anvergură (grupul fiind constituit cu circa doi ani înainte). În urma joncţiunii amintite, Nomen Est Mihai avea să redacteze şi să publice în Observator Cultural, nr. 435 din august 2008, în articolul intitulat “Măştile Sighişoarei”, un paragraf despre Gladius. Revenind lângă Biserica din Deal, dincolo de frumuseţea nemărginită a fetelor şi de curajul debordant al băieţilor, se simţea în aer vibraţia pozitivă a începutului de drum. Cavalerii şi domniţele de pe malurile Cibinului aveau să parcurgă rapid treptele iniţierii, ajungând în scurt timp un ordin important pe scena aşa-zis medievală din România. În momentul scrierii acestor rânduri este de neconceput o configuraţie onorabilă de festival în spaţiul carpato – dunăreano - pontic fără luptele, armele, farmecele (feminine) şi focurile lor. Nomen consideră retroactiv că acea zi a fost “ziua Gladius”.
Muzicienii pe acoperişul fierbinte
În primăvara lui 2011, Lupus Corina & Sandu Dacus (din Arad) s-au întâlnit cu Nomen Est Anca & Mihai Omen la Bucureşti, pentru a discuta probleme existenţiale, a bea bere la halbă de 1 litru (la Curtea Berarilor, fostă Curte a Sticlarilor) şi a combate în privinţa superiorităţii mărcilor de flaut Armstrong, Dimavery sau Amati. Teme secundare de conversaţie au fost cartea regretatului Iosif Sava, Muzicieni pe acoperiş şi piesa lui Tennessee Williams, Pisica pe acoperişul fierbinte, după care s-a facut şi un film cu Paul Newman. Ca rezultat general a tot ce s-a băut şi discutat, Corina şi Mihai au făcut o şedinţă foto, evident cu flauturile preferate de fiecare, pe un acoperiş cât permitea anotimpul de fierbinte, din Piaţa Palatului. Diferenţa dintre copii şi oameni mari este, se pare, preţul jucăriilor.