Soprano & Base

Copiii sunt viitorul ţării, iar viitorul sună bine (cel puţin aşa ne place să credem). Solicitată de către părinţi să facă poze cu o mulţime de copii, în calitate de zână, personaj de basm, animatoare ori actriţă ca cele de prin Mall-uri, Nomen Est Anca a făcut la un moment dat un schimb magic cu o fetiţă din Sibiu: i-a dat toba şi a luat în schimb fluierul său. Au rezultat douăzeci de secunde de muzică a sferelor şi o poză frumoasă. După momentul artistic, copiii s-au dus probabil la culcare, visând că vor creşte mai repede, iar noi ne-am dus la Bufniţa, unde am mâncat clătite cu vanilie - minunate precum Dumbrava lui Sadoveanu.

Capcana Mercenarilor

Sibiu, august 2011, filă de jurnal: Întîlnirea cu Emil Hartmann din faţa hotelului Ibis, fostul Conti(nental), a reprezentat fără nici un echivoc evenimentul care ne-a adus aminte de filmul regizat cu patru decenii în urmă de Sergiu Nicolaescu, Capcana Mercenarilor. Unul dintre mercenarii de atunci, cel mai frumos, deştept şi puternic, astăzi om de teatru / film şi maestru de scrimă artizanală undeva prin Germania, este însuşi Emil. Filmul de odinioară (parcă) începe sau se termină cu el. Nomen Est Mihai nu se mai văzuse cu nobilul Hartmann de vreo şapte ani, când formaţia a purtat, într-o serie de concerte, costume şi veşminte din trecut puse la dispoziţie de domnia sa. Bucuria revederii a fost sinceră, dezinteresată şi în acelaşi timp cu garda ridicată, conform vanităţii infinite a celor doi.

Sighişoara Strikes Again

În vara anului 2011, Nomen Est Omen a venit în Cetatea Sighişoarei pentru realizarea unui clip cu piesa Packington’s Pound. La faţa locului formaţia l-a întâlnit pe vechiul şi bunul prieten, Cavalerul Nicola de Severin, care a fost solicitat să apară câteva secunde într-un cadru cu trupa, în dreptul Bisericii Mănăstirii Dominicane, filmat de pe platforma Turnului cu Ceas, de către (însuşi) amicul Victor Velculescu, din perspectivă aeriană. "Dublele" au ieşit bine, atâta doar că armura lui Nicola şi costumele muzicienilor proveneau din perioade istorice diferite. Un mic detaliu care a scăpat, dar lucrurile nu sunt atât de grave precum par: postmodernismul va oferi cu siguranţă, la un moment dat, soluţia de a se folosi materialul, în context artistic. Până atunci, Nomen Est Mihai a publicat în Observator Cultural, nr. 586, din august 2011, o poză cu nobilul cavaler.

Bizarerie la Bizere

O sintagmă de mare profunzime spune că cel aflat în vârful unei scări nu este atât de jos precum cred cei de la sol. Extrapolând, când te afli pe scenă trăieşti un sentiment diferit de cele pe care le poţi încerca din postura de audient. Nomen Est Omen a participat în 2009 la un proiect cultural (iniţiat de Muzeul de Arheologie şi Istorie Arad) în Bizere - Frumuşeni, unde a fost descoperită o mănăstire benedictină atestată încă din secolul al XII-lea. Evenimentul, dublat de un bâlci, a adunat un public alcătuit (cu predilecţie) din oamenii locului, aşa-zişii ţărani, câţiva arheologi, o televiziune, ceva autorităţi locale, poliţistul Pamela şi deloc în ultimul rând, o frumoasă fată venită special din Timişoara, care ştia Nomen-ul din anii trecuţi, de la Sighişoara. Concertul a fost bine primit de cei prezenţi, aceştia răspunzând cu entuziasm la prestaţie, în special la ritm şi costume. Indiferent cât de ciudat le-a părut momentul artistic celor de la faţa locului, adevărata bizarerie de la Bizere a constat în cele văzute de formaţie, de pe scenă, un spectacol deopotrivă frumos, inedit şi de bun simţ.

Istoria celor treisprezece

S-au aflat la Alba Iulia, în timpul Zilelor Oraşului, ediţia 2009, treisprezece muzicieni, femei şi bărbaţi, stăpâniţi deopotrivă de acelaşi sentiment faţă de Evul Mediu şi Renaştere, toţi înzestraţi cu energia de a promova muzica de cameră în spaţii publice (adeseori neconvenţionale), îndeajuns de oneşti între ei pentru a nu se bârfi fără motive întemeiate, suficient de abili încât să treacă peste ce-i desparte şi să facă apel la ceea ce-i uneşte, dotaţi cu capacitatea de a ignora confuzia culturală a unora şi concurenţa neloială a altora, extrem de norocoşi încât să trăiască şi să se exprime profesional în România, la cumpăna dintre milenii. În sfârşit, pentru a nu priva acestă descriere (evident satirică şi deloc maliţioasă) de modelul sinoptic pe care l-a parafrazat, Istoria celor treisprezece, de Balzac, aceşti treisprezece oameni sunt astăzi atât de faimoşi, încât nu-i chip să scape de simpatia maselor şi mai ales a angajatorilor, nici pe străzi lăturalnice. Nomen Est Omen, Grafic şi Huniadi Cantores au luat cu acea ocazie poziţie, de la Alba până la Iulia, într-o poză de arhivă personală.

Oltenia privită din foaier

La finele anului 2010, când Nomen Est Omen a concertat la Filarmonica “Oltenia” din Craiova, dincolo de condiţiile artistice excelente, de interesul general pentru genul de muzică adus în frumosul târg de odinioară şi de publicul super OK, evenimentul principal, din punct de vedere subiectiv, a fost întâlnirea cu vechea prietenă a formaţiei şi a muzicii, Iulia Negrea, parte identitară din sufletul instituţiei pe care o reprezintă (sperăm să nu se supere nimeni!). Înainte de permiterea accesului în sală, Nomen Est Mihai şi-a îndeplinit un vechi vis: acela de a scana foaierul, preţ de câteva minute, din spatele tejghelei de la garderobă, totul sub privirile condescendente ale Iuliei. Ideea a fost activată cu plecare de la poezia lui Marin Sorescu, Craiova văzută din car, upload-ată printr-o serie de procese mentale lesne de ghicit. Dincolo de poezie şi de miza literară a acesteia, activitatea de garderobier îţi oferă extrem de rara posibilitate de a lua şi a da oamenilor lucruri care le aparţin şi de care au nevoie.

Ţară, ţară, vrem ostaşi!

Filă de jurnal: Septembrie 2011, Feldioara. Cavalerii Bogdan Bălăşcău al Ţării Bârsei şi Ioan de Siebenburgen, Paladin de Terra Medies, s-au întâlnit sub zidurile Marienburg-ulul (braşovean) cu muzicienii Nomen Est Omen, Mihai Plămădeală, Adelina Grosu şi Iulian Anghel. Un imaginar “detector de medieval” ar fi indicat activitate intensă; acul ar fi depăşit scala, iar dacă modelul n-ar fi avut scală, evident că display-ul s-ar fi blocat în poziţa “aprins”. Dezvoltând ideea “If History”, cu (fix) 800 de ani în urmă, când au venit în Transilvania, Cavalerii Teutoni trebuie să fi trecut pe nicăieri altundeva decât pe poteca unde s-au întâlnit “medievalii” menţionaţi mai sus, singura cale spre actualele ruine ale cetăţii construite între 1211-1225. Încălcarea interdicţiei de a ridica ziduri de piatră i-a costat pe cavalerii de odinioară plecarea, cu suspendarea de rigoare a privilegiilor, iar pe localnici, problemele cu pecenegii. Dacă cei cinci ar fi blocat calea de acces în secolul al XIII-lea, teutonii nu ar mai fi avut cum să plece iar istoria locului ar fi fost cu totul alta, asta dacă nu ar fi reuşit să străpungă lanţul uman din calea lor.

The Gladius Day - Ziua cu Gladius Dei

Nomen Est Omen i-a întâlnit pe (cei din Ordinul Cavalerilor) Gladius Dei pentru prima oară lângă Biserica din Deal de la Sighişoara, în 2008, în timpul unei şedinţe foto. Era una dintre primele lor apariţii publice de anvergură (grupul fiind constituit cu circa doi ani înainte). În urma joncţiunii amintite, Nomen Est Mihai avea să redacteze şi să publice în Observator Cultural, nr. 435 din august 2008, în articolul intitulat “Măştile Sighişoarei”, un paragraf despre Gladius. Revenind lângă Biserica din Deal, dincolo de frumuseţea nemărginită a fetelor şi de curajul debordant al băieţilor, se simţea în aer vibraţia pozitivă a începutului de drum. Cavalerii şi domniţele de pe malurile Cibinului aveau să parcurgă rapid treptele iniţierii, ajungând în scurt timp un ordin important pe scena aşa-zis medievală din România. În momentul scrierii acestor rânduri este de neconceput o configuraţie onorabilă de festival în spaţiul carpato – dunăreano - pontic fără luptele, armele, farmecele (feminine) şi focurile lor. Nomen consideră retroactiv că acea zi a fost “ziua Gladius”.

Muzicienii pe acoperişul fierbinte

În primăvara lui 2011, Lupus Corina & Sandu Dacus (din Arad) s-au întâlnit cu Nomen Est Anca & Mihai Omen la Bucureşti, pentru a discuta probleme existenţiale, a bea bere la halbă de 1 litru (la Curtea Berarilor, fostă Curte a Sticlarilor) şi a combate în privinţa superiorităţii mărcilor de flaut Armstrong, Dimavery sau Amati. Teme secundare de conversaţie au fost cartea regretatului Iosif Sava, Muzicieni pe acoperiş şi piesa lui Tennessee Williams, Pisica pe acoperişul fierbinte, după care s-a facut şi un film cu Paul Newman. Ca rezultat general a tot ce s-a băut şi discutat, Corina şi Mihai au făcut o şedinţă foto, evident cu flauturile preferate de fiecare, pe un acoperiş cât permitea anotimpul de fierbinte, din Piaţa Palatului. Diferenţa dintre copii şi oameni mari este, se pare, preţul jucăriilor.

Luminile rampei

Pentru cei care fac sporturi extreme, viaţa în afara riscului nu poate concura cu trăirile din timpul acţiunii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre muzicieni, cu menţiunea că adrenalina îşi are ca sursă, în acest din urmă caz, prestaţia live. Publicul larg scanează cu competenţă scenele şi pe cei care le calcă, hotărând în doar câteva momente cum stau lucrurile. Pentru cei care cântă, problemele se pun în cu totul alţi termeni, deoarece evoluţia lor ţine de factori invizibili din afară. Dispoziţia monitoarelor, lungimea cablurilor, zonele de microfonie, stativele telescopice blocate prin folosirea benzii adezive pe post de şuruburi reglabile şi multe alte incidente perceptibile doar de insideri determină forma finală a show-ului. Cel mai romantic moment pentru cititorii de partituri este acela în care se aprind luminile frontale şi notele dispar în umbră, mai ceva ca la o eclipsă totală de soare. Pentru Nomen Est Omen, “luminile rampei“ sunt pe locul trei în topul belelelor, după prestaţiile unor sunetişti rafinaţi şi fenomenele meteo potrivnice, în cazul turneelor open.

When the Music's Over

Fiecare concert Nomen Est Omen îşi are propria sa istorie, începând cu repertoriul ales, locul de desfăşurare, publicul posibil, starea de spirit a muzicienilor, evenimentele scenice (care apar cam de fiecare dată) şi aşa mai departe. Dincolo de tot ce “a fost pus” în prestaţie, de cât a ajuns la adresanţi şi de feedback, sentimentul trăit la golirea sălii este, dacă nu imposibil, cel puţin dificil de exprimat în cuvinte, fără a apela la licenţe. După ce încetează muzica şi lumina se stinge, starea de spirit trăită de performer poate fi comparată, să spunem, cu audiţia coloanei sonore a unui film mut. Plonjând în prozaic, este ca şi cum l-ai asculta pe Jim Morrison la vârsta adolescenţei, în compania unei persoane dragi şi ar intra un părinte în cameră să-ţi spună să înveţi. Altă situaţie similară, de data aceasta fără legătură cu muzica, dar tot absurdă, ar fi să călătoreşti cu trenul pe ruta Bucureşti - Predeal cu bilet şi să nu vină naşul. Într-un cuvânt, dezolant, dar în acelaşi timp frumos şi bine în perspectiva momentelor “apolinice şi dionisiace” care urmează, de cele mai multe ori acompaniate de colegi de breslă şi organizatori.

De la un castel la altul

Din punct de vedere subiectiv, unele clipe nu se vor termina niciodată. După un concert susţinut în vara lui 2010 în biserica fortificata Michelsberg din Cisnadioara, atestată încă din 1223, Nomen Est Omen a interpretat o piesă în exteriorul incintei romanice, pe latura de sud, în timp ce publicul ieşea, după ultimul bis, pe uşa diametral opusă, aflată pe direcţia căii de acces în cetate. A fost un act spontan, fără vreo finalitate sau conotaţie conştientă. Două repere vizuale ale momentului reţinut în memorie ar fi iarba verde şi cerul albastru de atunci şi de acolo. Este vorba de fapt despre frumuseţea lumii înconjurătoare şi de bucuria de a trăi. După o cafea băută în pensiunea de la poalele dealului “cu ansamblul medieval”, Anca, Tania, Gabriela, Iulian şi Mihai au pornit mai departe spre Sibiu, Sighişoara, Bucureşti şi Ploieşti, pentru următoarele zece concerte.

Mâna şi fapta (foto: Marius Klimowicz)

Festivalul Sighişoara Medievală nu înseamnă doar programe artistice, scenografie şi animaţie. În cele două decenii de existenţă, cetatea a primit câteva sute de mii de oameni care au ţinut să vină special pentru evenimentul menţionat, din numeroase puncte de vedere fără echivalent la noi şi în întreaga lume. 99% dintre aceştia au fost şi sunt tineri. În cei maturi pot fi lesne recunoscuţi puştii de odinioară, pentru că cine a trăit măcar o dată atmosfera festivalului, nu se va mai bucura de replici ale acestuia şi va căuta să revină, de ce nu, măcar pentru a-şi activa amintirile frumoase. Între o piesă magistral regizată de Liviu Pancu (pentru a da doar un exemplu) şi un concert autentic Nomen Est Omen, a împleti codiţe unei fete frumoase, a-ţi “bate” un tatuaj reversibil la un tip cu bicepşi de oţel, a cânta pe străzile înguste, a flirta nevinovat în ideea rafinată că poate iese ceva sau a căuta pe la tarabe brăţara ideală, reprezintă unele dintre acele bucurii simple şi ieftine, pe care, dacă nu-ţi sunt date, nu le poţi cumpăra cu toţi banii din lume.

Corte dei Miracoli

Unul dintre turneele medievale ale formaţiei Nomen Est Omen din anul 2009 a presupus concerte în ambianţa unor castele lipsite de fonduri pentru restaurare şi întreţinere, evident susţinute cu speranţa vie a sensibilizării opiniei publice în general şi a factorilor de decizie în particular. Reprezentanţi ai acestora din urmă mai degrabă nu au fost, în schimb oamenii de la faţa locului, cei mai mulţi localnici, au empatizat în adâncul sufletelor lor cu muzica pe care au auzit-o. Deşi îşi însoţesc bucuriile şi tristeţile cu alte cântece decât cele medievale şi renascentiste, sătenii, paznicii, oamenii “de la tehnic”, copii orfelinatelor sau pacienţii sanatoriilor din proximitate, cu toţii au evocat la finele concertelor, poveşti cu domniţe, cavaleri, nobili, dueluri şi baluri, cunoscute în principiu din surse TV. Preţ de câteva ore, curţile de odinioară s-au întors la viaţă, prin miracolul unei muzici al cărei farmec nu s-a estompat odată cu trecerea veacurilor, precum castelele ce îşi chemau odinioară, din patru zări, menestreii.

All Around My Hat

În lumina acelui august 2009, Nomen Est Anca a luat hotărârea că pălăria pe care şi-a făcut-o după ultima modă burgundă din secolul al XIV-lea este prea înaltă şi ascuţită. Lăsând la o parte faptul că atrage toate privirile, la vânt puternic, vălul transformă obiectul vestimentar în corabie cu pânze. Astfel, un concert la New York ar însemna mai degrabă escapadă atlantică decât mostră de artă medievală europeană. Aşadar, dacă lumea din jurul pălăriei nu poate fi schimbată, înseamnă că trebuie schimbată însăşi pălăria. Consideraţiile de mai sus reprezintă o interpretare liberă şi formală a trei “poveşti” fără nici o legătură una cu alta: romanul lui William Faulkner, Lumină de august, piesa formaţiei Steeleye Span, All Around My Hat şi The Sorting Hat (originally belonged to Godric Gryffindor) din Harry Potter.

După melci

În timpul filmărilor pentru clipul Packington’s Pound, regizat de celebrul Victor Velculescu, Nomen Est Adelina a găsit un melc, motiv pentru care, după cum era şi normal, lucrul a fost oprit mai multe ore, atât cât trebuie pentru un descântec adevărat, cu coarne “boureşti”, cu dus la Dunăre, cu apă tulbure etc. Este drept că Iulian, Victor şi Mihai au băut între timp o cafea, Gisela şi Anca un suc de portocale, respectiv de piersici şi Adelina şi-a pudrat nasul, dar pauza de melc a fost consemnată ca atare în istoria neoficială a formaţiei. Ţinând cont că acţiunea s-a petrecut departe de lumea dezlănţuită, în Sighişoara anului 2011, la Biserica din Deal, evenimentul a fost dominat de un spirit pozitiv, întârzierea neafectând pe nimeni, cu atât mai mult cu cât “dublele” trase cu acea ocazie, la data redactării textului de faţă, în aprilie 2012, îşi aşteaptă cuminţi rândul pe un hard. Cel mai important fapt este că nu ne-am apucat încă de montaj. Dacă cineva are de comentat ceva în privinţa vitezei melcilor, îl asigurăm că se înşeală profund. Un clip se realizează mai lent.

Festival medieval la Sibiu

În august 2008, cetatea transilvană Sibiu a rezistat atacului ecvestru demonstrativ, desfăşurat “strategic” la ora amiezei în a doua zi a festivalului medieval, de către un grup de distinşi cavaleri - adevăraţi luptători. Cavalcada, care a fost magnifică, a lăsat o puternică impresie cinstitei adunări din Piaţa Mare, teatrul desfăşurării de forţe. Până la concertul Nomen Est Omen, care urma să aibă loc ceva mai târziu, membrii formaţiei au participat şi ei în mod inactiv la spectacolul amintit, în calitate de privitori. Ulterior, pe terasa restaurantului “Bufniţa”, în timpul confruntării cu diverse rulade sibiene şi alte minunăţii greu de descris prin simple cuvinte, de la o masă alăturată, un necunoscut încerca să le transmită fetelor de lângă el emoţia pe care o trăise el în timpul asaltului pomenit, prin versurile de mare fineţe: “I-auzi caii nechezând / Rap, rap, rap şi zâng, zâng, zâng”. Tinerele au râs moderat, iar noi am plecat spre Piaţa Mică unde se zvonise că urma să înceapă spectacolul fachirului Coco.

Muzician, adjectiv

Corina, Anca, Ana, Marcel şi Mihai au fondat în 2010, cu ocazia Festivalului de la Sighişoara, o formaţie paralelă celor la care s-au făcut cunoscuţi în lumea “medievală” autohtonă, numită Terpsichore. Ţinând cont că trei componenţi proveneau de la Grafic, actuala Lupus Dacus şi doi de la fosta, prezenta şi viitoarea Nomen Est Omen, avem de-a face cu o trupă gathering / reunion. Proiectul a presupus un repertoriu diferit de cel al formaţiilor “titulare”, schimbarea parţială a instrumentelor la care evoluează de obicei protagoniştii şi o abordare “eminamente” monodică, puternic ritmată. Formula s-a bucurat de succes, o televiziune din Arad realizând un material amplu pe această temă, cu muzică live şi interviuri. În deplinul spirit al acţiunii şi activităţii, la acea ediţie a fost lansat şi proiectul alternativ Lyra, despre care vom vorbi cu altă ocazie. Într-o formulă prescurtată, muzicienii de la Nomen şi Grafic au susţinut şaisprezece concerte în trei zile, în diverse configuraţii, cu repertorii, costume şi instrumente diferite. Conform înţelegerii, Terpsichore a rămas în custodia lui Mihai, Marcel ocupându-se în continuare de Lyra. Din punctul de vedere al semnatarilor, muzica nu este atât profesie, cât vocaţie.

Lumină în amurg

În acea după amiază de august târziu, paginile romanului Lumină în amurg, scris de Xavier de Montepin, păreau că tocmai fuzionează cu cele din Sibiul gotic al lui Hermann Fabini. Soarele avea să apună în mai puţin de o oră, dând startul paradei la ediţia 2011 a Festivalului Cetăţi Transilvane. Nomen Est Omen s-a întâlnit “pe stabilimente” cu Cimpoierii din Transilvania, cu care au plănuit o reuniune “la ceas târziu”, pe terasa hotelului la care se cazaseră ambele formaţii. Cu aceeaşi ocazie s-a convenit că oricine este binevenit, de la orice trupă de muzică, teatru sau animaţie, cu menţiunea facultativă ca cei prezenţi să consume, în ceea ce priveşte băutura, doar ceai, cafea, apă plată, sucuri (cu sau fără acid) ori alcool. Lapte de capră, din Mărginimea Sibiului, doar a doua zi dimineaţă.

Nomen Metropolitan ...

Aprilie 2012 a însemnat pentru Nomen Est Omen (printre altele) primul concert din biografia artistică susţinut într-un “templu” al cărţii – Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Sediul Central. A schimba ipostaza de lector cu cea de muzician este la fel de interesant precum faptul de a te afla în faţa unui public format în exclusivitate din oameni pasionaţi de literatură sau de a cânta într-o sală numită Mircea Eliade (cum s-a şi întâmplat cu amintitul recital, susţinut în cadrul colocviilor Criterion). Gândurile noastre s-au îndreptat în acele momente spre camera secretă a lui Ştefan Viziru, personajul cu trimiteri autobiografice din Noaptea de Sânziene. În fine, pregătirea pentru intrarea pe scenă, acordajul şi ultimele notaţii privind intonaţia ori convenţiile au fost făcute în biroul de Înscriere / Eliberări carduri (de acces).

Pastime With Good Company

În 2009, după un concert susţinut de Nomen Est Omen la castelul Bulci din judeţul Arad, copiii din sat prezenţi la eveniment, în majoritate covârşitoare fetiţe (foarte frumoase), au venit să ceară autografe. Preferata absolută a fost, după cum era şi normal, Anca (Silviu a plecat abia peste câteva luni în contractul din Emirate, aşadar Adelina nu făcea la acea dată parte din formaţie). Faptul interesant este că prinţesele au dorit să primească semnăturile pe mâini. Întrebate de ce, au răspuns la rândul lor printr-o întrebare dezarmantă: “păi, dacă scrii pe noi, nu o să fim şi noi frumoase când creştem?” Am remarcat frumuseţea, sănătatea şi spiritul pozitiv al oamenilor locului, cărora, suntem convinşi că nu le-a dat nimeni autografe pe antebraţ (deşi, în glumă consemnând, ar fi avut cine). Pe acolo a trecut Legiunea XIII (romană) cu ale sale scuturi & mantii albastre şi leul drept simbol, acolo avea să fie ctitorită în secolul al XIII-lea o abaţie benedictină (Abas de Buls) şi mult mai târziu avea să apară castelul care, pe vremea lui Ionel Mocsony-Stârcea găzduia familia regală. Singura problemă este starea de astăzi a edificiului, pentru care nu sunt fonduri să fie restaurat şi conservat.

Baladă din 都

La Festivalul Medieval din Alba Iulia 2009, printre numeroase alte momente, să spunem greu repetabile, menţionăm asocierea artistică absolut(amente) spontană a Yumicăi Nozaki de la Nomen Est Omen cu regizorul, actorul, nobilul cavaler şi Marele Lup, Liviu Pancu. În timpul concertului Nomen, Mihai l-a invitat pe scenă, de fapt l-a provocat pe Liviu, pe care l-a observat în public, să recite o baladă despre (crăişorul munţilor), Iancu. Spre surpriza tuturor, Yumika a intervenit cu improvizaţii modale frigiene, rezultatul fiind un adevărat brainstorming, derulat sub semnul inspiraţiei. Trebuie să amintim că Yumika a urmat Conservatorul la Bucureşti, dar acest fapt nu ştirbeşte cu nimic ineditul momentului.

Chinta Royală

A vedea cinci fete frumoase la un loc, costumate în prinţese, este un eveniment mai rar decât chiar chinta royală (servită) din jocul de poker. Totuşi acest fapt este posibil, cu condiţia ca “masa de joc” să fie un festival medieval desfăşurat, să spunem, în inima Transilvaniei. În faţa celor cinci (fete), nu mai contează nici anul, nici locul, ci doar starea de graţie pe care o trăiesc participanţii la joc. Pentru Nomen Est Omen, jocul a fost cu acea ocazie un careu de patru compozitori ai Evului Mediu şi Renaşterii: Josquin Des Pres, Tielman Susato, Michael Praetorius şi John Dowland. La locul faptei, formaţia a “decartat” Codex Caioni şi “a intrat” în concert Cantigas de Santa Maria.

De trei ori dans

Pe 23 aprilie 2009, Aula Muzeului Naţional George Enescu din Bucureşti s-a constituit în gazda unui eveniment organizat (magistral) de Adam Siminiceanu sub egida Nomen Est Omen, concertul Dans ! Odori! Tanz! Au fost prezentate cu această ocazie (în primă audiţie) piese ale unor compozitori români contemporani şi lucrări din muzica japoneză: Liana Alexandra - Melody for Orange Fiddle, Irinel Anghel - Hora iubirii necondiţionate, Elena Apostol - Maya, Dora Cojocaru - Jocul umbrelor, Liviu Dănceanu - Exerciţii de admiraţie, Dan Dediu - Tango, Violeta Dinescu - Tempo di Walzer, Irina Hasnaş - Dans, George Draga - Echo, Şerban Nichifor - Sticky Dances, Vasile Timiş - Suită populară, Ulpiu Vlad - Lamento, Houzan Yamamoto - Partitură pentru două instrumente de suflat, Anonymous - Joc de Shiranamikanko. Spectacolul a fost completat de către actorii mânuitori de marionete Petronela Purima şi Mihai Dumitrescu şi de coregrafa Georgiana Bobocel Iacob. Ţinând cont de faptul că în japoneză, odori înseamnă dans, ca şi tanz în germană, a fost vorba despre un concert într-adevăr dansant.

Three of a Perfect Pair

În timpul unei repetiţii (pentru concertul din 19 mai 2012, de la Alba Iulia), plecând de la o similitudine ritmică, Nomen Est Omen a improvizat în mod spontan şase minute şi câteva secunde pe piesa Lark’s Tongue in Aspic, part III, de pe albumul King Crimson din 1984, Three of a Perfect Pair. Întoarcerea la Flow My Tears, a lui John Dowland nu a sunat straniu în sala de repetiţie, cel puţin pentru cei implicaţi sonor, fapt care subliniază ideea că “zona” formării şi orizontul de aşteptare sunt factori determinanţi în muzică.

Sunet şi imagine

Concertul de pe fostul stadion Olimpia din Braşov (2011), a reprezentat pentru Nomen Est Omen momentul inaugurării unei noi tamburine cu faţă de piele, achiziţionată “la faţa locului”de la un magazin de instrumente muzicale din apropierea Pieţei Sfatului. După ce şi-a făcut din plin datoria, vechiul instrument de percuţie şi-a ocupat obştescul loc în rastelul sălii de repetiţie a formaţiei, aşteptându-şi rândul, precum numeroase alte “obiecte muzicale”, să fie pictat cu scene din activitatea pentru care a fost construit. Este un proiect al Asociaţiei Nomen … care presupune expunerea, la un moment dat, într-o galerie de artă a arsenalului folosit în concerte pe parcursul a două decenii de activitate.

Ateneu & Co

Spaţiul şi timpul nu sunt omogene, cel puţin din punctul de vedere al celor care şi-au reunit destinele sub semnul formaţiei Nomen Est Omen. În ideea menţionată, nu-i acelaşi lucru să repeţi într-un spaţiu impropriu dintr-o (fostă) casă de cultură ori pe scena unei prestigioase instituţii muzicale. Data, ziua şi ora îşi au, de asemenea, semnificaţia lor, dacă nu secretă, cel puţin absconsă. Desigur, este important ce fel de muzică “se pregăteşte”, cine o face şi câte reuniuni sunt alocate pentru respectivul proiect. Repetiţia la Ateneu(ul Român), altfel spus în clădirea Filarmonicii George Enescu, îşi are întotdeauna propria “lungime de undă”. Gândul că de pe stativul de note ales a citit partiturile un maestru desăvârşit sau că uşa sălii unde te afli a fost (alt)cândva deschisă de un mare dirijor te transformă implicit în parte a unei sfere care îşi are centrul în însăşi ideea de muzică şi perimetrul nicăieri.

Veselie la Alba Iulia

După încheierea concertului din Piaţeta Mihai Viteazul – Alba Iulia, formaţia Nomen Est Omen a întreprins o şedinţă foto informală, dominată de bună dispoziţie, pe o latură a Muzeului Naţional al Unirii, unde avea să susţină în mai puţin de o oră al doilea recital al zilei, de fapt al Nopţii Muzeelor (19 - 20 mai 2012). O discuţie anterioară despre costume şi despre expoziţia de figurine de ceară, venită din Sankt Petersburg şi adăpostită într-o aripă a muzeului, condusese spre regele încoronat al Rock And Roll-ului, nimeni altul decât Elvis (evident, Presley). Cu plecare din acest punct, laitmotivul sesiunii fotografice a fost filmul “Veselie la Acapulco”, transformat, mai bine zis transpus, în momente de ilaritate la Alba Iulia.

Cine este această fată?

Festivalurile medievale organizate în România înseamnă în proporţie de 100% reunirea a numeroase domniţe & prinţese deosebit de distinse (şi uneori extrem de atrăgătoare). O zână adevărată poate fi văzută însă în cel mai bun caz doar o dată la zece evenimente, dacă nu cumva la douăzeci. Aceasta trebuie să fie înveşmântată în rochie cusută cu fir de aur, să aibă părul galben cu şuviţe roşcate, pielea (mai) albă (decât lebăda), iar ochii de culoare închisă – condiţii greu de îndeplinit, dar nu imposibile. Trecând la o a doua idee a raţionamentului nostru, pe vremea când Beatles cântau Lady Madonna, Louise Veronica Ciccone, cunoscută ulterior sub numele de Madonna, abia împlinise 10 ani. În iunie 1987, când diva super-blondă lansa piesa şi clipul Who’s That Girl?, zâna întâlnită, de fapt admirată de Nomen Est Omen într-un spectacol desfăşurat sub zidurile Albei Carolina nu se născuse încă. Nu ştim cine este, cum o cheamă sau prin ce miracol a apărut, dar datele conjuncturale nu contează deoarece faptul de a arăta bine ţine mai degrabă de clipa care tocmai trece decât de falsa certitudine a raţionamentelor definitive, erodate prin uitare şi noi experienţe. Conform unei replici din Câinele grădinarului (piesa lui Lope de Vega), sănătatea ţine (uneori) locul frumuseţii. Totuşi, după cum afirma John Keats, “eternă bucurie-i frumuseţea”.

Light My Fire (foto: Mihai Plămădeală)

Sintagmele Fire Walk With Me & Light My Fire sunt împrumutate din filmul omonim al lui David Lynch, respectiv din piesa formaţiei Doors, dar analogiile întreprinse în rândurile de faţă, în context Nomen Est Omen, se opresc strict la parafrază. Un punct forte al ordinelor de cavaleri, al spectacolelor propuse de acestea, este componenta pirotehnică. Jocul flăcărilor fascinează intotdeauna privitorii, ceea ce înseamnă că focul îi va însoţi prin festivaluri medievale pe toţi aceia care ştiu şi au curajul să-l mânuiască. În această privinţă, în afară de substanţa inflamabilă, este nevoie ca distinşii cavaleri să sufle cu putere şi să nu (cumva să) o facă în contra vântului.

Battle For Evermore

Versurile piesei Led Zeppelin, Battle For Evermore, vorbesc despre lupta dintre noapte şi zi, dar se referă mai degrabă la înfruntarea binelui cu răul. În spiritul vechii poveşti scoţiene care stă la baza cântecului amintit, muzica medievală propusă de Nomen Est Omen se confruntă cu butaforiile şi derapajele istorice alimentate de surse (în cel mai bun caz) neverificate. Din acest punct de vedere, fiecare festival este deopotrivă arenă şi platformă de comunicare.

Ai carte, ai parte

Secolul marilor aventuri digitale ale cunoaşterii este “acompaniat” de un consum de hârtie fără precedent, în condiţiile în care înformaţia tipărită a pirdut considerabil teren în faţa celei virtuale. Precum în filmul lui Truffaut, Fahrenheit 451, cartea tinde să devină obiect “ilegal”. Nu ştim cum va arăta viitorul apropiat (în această privinţă), dar cartea, librăria şi biblioteca înseamnă pentru semnatar(i), forme aparte de conştiinţă ale materiei & spaţiului, dincolo de coordonatele fizico – chimice ale acestora. Relaţiile dintre Nomen Est Omen şi bibliotecă sunt, pe cât de reale, pe atât de active. Concertele susţinute în instituţiile legate de carte, reprezintă, pe lângă componenta culturală, o consecinţă logică a asocierii cu acest mod de organizare şi difuzare a informaţiei, fără facilităţile oferite de motoare de căutare, “căutări avansate” sau cuvinte cheie.

Sunet(ul muzicii) Medieval(e)

Nomen Est Mihai şi Miki Huniadi Cantores s-au întâlnit de-a lungul anilor şi festivalurilor în numeroase şi variate locuri, nu de puţine ori cântând împreună (pe scenă ori în medii informale). O poză din arhivele Asociaţiei Culturale NEO a surprins momentul acordajului, care pe vremea lui Henry VIII & Elizabeth I presupunea un la aflat în jurul valorii de 446Hz. Standardul presupune 440 Hz, putând atinge în mod frecvent 442 – 443 Hz, cu extindere până la limita acelui 446Hz despre care am pomenit mai sus. Formula după care se poate calcula “înălţimea” la-ului (să spunem) este:

i= 10 la puterea (c X log la puterea 2/1200) unde i reprezintă raţia de multiplicare a valorii originale a hertz-ilor, iar c este valoarea în cenţi a intervalului.

Altfel spus, Mihai & Miki sunt “deasupra” marii majorităţi a muzicienilor atunci când cântă muzică elisabetană.

Numele trandafirului

La finele unui festival desfăşurat (parcă) în Stift Melk sau (mai degrabă) la Alba Carolina, Nomen Est Omen a avut de ales între a-şi continua turneul acelei veri, plecând spre Saxoburgum, apoi spre Hermannstadt şi a merge la Neumarkt, oraşul berii omonime & al grădinii unde trebuie să se fi stabilit cândva roza Micului Prinţ. Motivul? O domniţă cu ochi căprui, al cărei nume nu-l vom afla niciodată, decât dacă îi vom întreba pe Liviu Pancu, pe Claudia sau pe (alt)cineva de la Teatrul Scena, din garderoba căruia provine costumul purtat de frumoasa actriţă necunoscută. Mihai de Baskerville, Adso Cristian & Co au preferat cu acea ocazie muzica, în dauna „gustului puternic şi amărui” al berii fabricate în oraşul de pe malurile cursului superior al Mureşului şi al fetelor care se plimbă printre clădirile baroce, neoclasiciste și secesioniste din zona pieţei centrale, cunoscute sub numele de Piaţa Trandafirilor.

Tabără medievală la Sibiu

Festivalurile medievale presupun, pe lângă programul artistic şi animaţia stradală, scenografii mai mult sau mai puţin butaforice. Ghilotinele, spânzurătorile sau catapultele se bucură de o audienţă aparte, urmate îndeaproape de taberele cavalerior. Ordinul Paladinilor de Terra Medies reprezintă o constantă în ceea ce priveşte manifestările de gen. Corturile lor au fost ridicate în mai toate pieţele medieval – transilvane. Sibiul este o gazdă ideală pentru cavaleri şi manifestări inspirate de Evul Mediu, în general vorbind. Festivalul Cetăţi Transilvane este un prilej anual de întâlnire între formaţii cum ar fi Nomen Est Omen şi ordine de reconstituire istorică precum Gladius Dei, Terra Medies, Cavalerii de Mediaş, Cavalerii Lup & multe altele.

Scena muzicii medievale

Muzica medievală este reprezentată în România de o sumă de ansambluri şi formaţii care consideră că trecutul reprezintă o parte a prezentului şi că istoria nu trebuie privită ca fenomen evolutiv, noul fiind în mod absolut superior vechiului. Fiecare perioadă îşi are paginile sale de literatură muzicală, inspirate sau nu, care se constituie deopotrivă în moştenire culturală, fişiere de arhivă şi domeniu de cercetare. Nomen Est Omen din Bucureşti şi Grafic din Arad, transformat în Lupus Dacus, sunt nume de referinţă ale scenei locale. Fie că a fost vorba despre Sighişoara, Sibiu, Braşov, Mediaş sau Bistriţa, amintitele formaţii s-au intersectat de numeroase ori pe scene, prin hoteluri, cafenele sau terase, în ambianţa unor festivaluri, în ultimii ani de talie europeană & nivel internaţional.

Lachrimae (Pavane) la Alba Iulia

Pe 1 noiembrie 1599, când Mihai Viteazul păşea triumfal în Catedrala de la Alba Iulia, Thomas Morley tocmai publica(se) lucrarea First Booke of Consort Lessons, care avea să se bucure ulterior de aprecierea contemporanilor şi posterităţii. Nu ştim dacă menestreii aduseseră la acea dată “noile” pagini de literatură muzicală în Transilvania, dar patru secole (şi mai bine), aranjamentul pe şase voci (pentru instrumente din familii diferite) al piesei Lachrimae Pauin, inclusă printre “lecţiile” amintitului compozitor au făcut parte din play list-ul unui concert susţinut de Nomen Est Omen în Piaţeta Mihai Viteazul (aflată în proximitatea Catedralei), alături de Flow My Tears (John Dowland) şi de Packington’s Pound (John Playford), apărute cam în aceeaşi perioadă. Formaţia a fost plăcut impresionată de audienţă, de Muzeul Naţional al Unirii şi de proiectul de abilitare / integrare al cetăţii în structura noului oraş.

Vânătoare cu şoim

Pe 1 noiembrie 1599, când Mihai Viteazul păşea triumfal în Catedrala de la Alba Iulia, Thomas Morley tocmai publica(se) lucrarea First Booke of Consort Lessons, care avea să se bucure ulterior de aprecierea contemporanilor şi posterităţii. Nu ştim dacă menestreii aduseseră la acea dată “noile” pagini de literatură muzicală în Transilvania, dar patru secole (şi mai bine), aranjamentul pe şase voci (pentru instrumente din familii diferite) al piesei Lachrimae Pauin, inclusă printre “lecţiile” amintitului compozitor au făcut parte din play list-ul unui concert susţinut de Nomen Est Omen în Piaţeta Mihai Viteazul (aflată în proximitatea Catedralei), alături de Flow My Tears (John Dowland) şi de Packington’s Pound (John Playford), apărute cam în aceeaşi perioadă. Formaţia a fost plăcut impresionată de audienţă, de Muzeul Naţional al Unirii şi de proiectul de abilitare / integrare al cetăţii în structura noului oraş.

Patul lui Procust

Execuţiile şi tortura au reprezentat de-a lungul timpurilor evenimente bine primite, chiar savurate de cei aflaţi în public. Din spectacolele ordinelor de cavaleri nu puteau lipsi astfel de scenete, care sunt în continuare aplaudate, în ciuda puternicei componente butaforice. Oamenii care vin la festivaluri medievale nu scapă nici o ocazie de a experimenta postura de victimă artizanală, astfel încât mai mereu este coadă la ghilotină şi la diverse alte instrumente ale morţii şi chinurilor, ce nu implică riscuri pentru participanţi(i moderni).

O fotografie veche de (aproape) 14 ani

Nomen Est Omen a concertat la Palatele Brâncoveneşti - Mogoşoaia (cândva) la începutul anilor 2000. Recuperarea unui film fotografic a însemnat, printre altele, surprinzătoarea descoperire a unei poze făcută formaţiei cu ocazia menţionată. O serie de indicii au permis încadrarea relativă a perioadei în care s-a desfăşurat evenimentul, poziţia fotografului, care stătea cu spatele la lac, chiar şi numele acestuia. În momentul scrierii textului de faţă, timpul scurs de la şedinţa foto până în prezent nu este de chiar 14 ani, aşa că parafrazarea titlului ales de Mircea Eliade pentru nuvela sa este deocamdată o licenţă. Ideea este că jocul cu timpul reprezintă mai degrabă joaca timpului cu noi. Aşa cum imaginaţia modelează prezentul, memoria deformează trecutul. O poză ne poate ajuta să păstrăm un oarecare contact cu realitatea.

Vinul cavalerului

Nimic nu se poate compara cu o cană de vin băută la vremea ei, într-un ambient 99% medieval. Sighişoara anului 2012, ne referim la festival, a prilejuit adunarea unor distinse ordine de cavaleri, ansambluri muzicale şi trupe de teatru, mai puţine ca număr decât în anii precedenţi, dar alese “pe geană & sprânceană”. Atmosfera tihnită a gathering-ului a permis din plin socializarea participanţilor în jurul unei ceşti de cafea, a unei căni de vin sau chiar a unei sticle de palincă (după apusul soarelui şi încheierea spectacolelor). Cel mai frumos lucru este acela că pentru cei ce şi-au pus energia în astfel de proiecte, nu există diferenţe semnificative între viaţa scenică şi cea diurnă. Totul se desfăşoară sub semnul firescului.

Cei trei muschetari

Pentru a îl parafraza pe Steve Martin (invitat să ia parte la un sketch de celebrul grup Monty Python), cei trei muschetari erau de fapt patru: John, Paul, George şi încă cineva, atât de celebru încât nici nu-l mai amintim. În spiritul ideii enunţate, Nomen Est Omen a luat poziţie (pentru o poză) în judeţul Arad, sugerând astfel că ar fi vorba despre un cvartet. În realitate, Anca, Iulian, Silviu şi Mihai au fost fotografiaţi de cel de-al cincilea membru al formaţiei, pe care, desigur, toată lumea îl ştie, cel puţin după nume. Singurele aspecte pe care le mai amintim (pentru a rămâne în memoria colectivă şi “după douăzeci de ani”) sunt acelea că poza a fost făcută cu un Canon EOS 5D, cu obiectiv Tamron AF 18-270mm şi că acţiunea a avut loc la început de septembrie.

Ziua Z

Paladinul (de Terra Medies) Ioan este unul dintre acei puţini oameni a căror simplă prezenţă face ca totul să fie bine. Un festival medieval la care participă prea nobilul cavaler va fi în mod automat reuşit. Secretul său ? Ochii albaştri, inteligenţa sclipitoare, inspiraţia magnifică, vitejia de neegalat, verticalitatea, spiritul pozitiv, capacitatea de muncă şi de sacrificiu, simţul datoriei, tactul pedagogic, simţul umorului. În rest ar mai fi încă o mie de calităţi, pe care nu le vom mai enumera, din lipsă de spaţiu. În schimb îi transmitem complimentele Nomen Est Omen, într-o zi specială (22 august), pe care o vom numi doar aici şi acum Ziua Z.

Ziua Z

Paladinul (de Terra Medies) Ioan este unul dintre acei puţini oameni a căror simplă prezenţă face ca totul să fie bine. Un festival medieval la care participă prea nobilul cavaler va fi în mod automat reuşit. Secretul său ? Ochii albaştri, inteligenţa sclipitoare, inspiraţia magnifică, vitejia de neegalat, verticalitatea, spiritul pozitiv, capacitatea de muncă şi de sacrificiu, simţul datoriei, tactul pedagogic, simţul umorului. În rest ar mai fi încă o mie de calităţi, pe care nu le vom mai enumera, din lipsă de spaţiu. În schimb îi transmitem complimentele Nomen Est Omen, într-o zi specială (22 august), pe care o vom numi doar aici şi acum Ziua Z.

Cine ridică sabia ...

Se spune că cine ridică sabia, de sabie va muri. Desigur sensul este figurat; nu ne facem nici o problemă în privinţa faptului că cititorul a conştientizat din primul moment gluma noastră, respectiv că a luat în consideraţie jocul ludic prin care propunem o interpretare ad literam a proverbului. Ce ne interesează în rîndurile de faţă sunt săbiile, adevărate bijuterii ale scrimei artizanale, în care nimeni nu este şi nu trebuie să fie rănit. Alături de acestea, multe – multe alte arme şi-au avut şi îşi au oamenii curajoşi şi îndemânatici care să le mânuiască. Chiar dacă “armele” Nomen Est Omen sunt blockflote-ul, chitara, flautul, vioara, percuţia şi vocea, o fotografie cu arme şi cavaleri în exerciţiul funcţiunii, realizată cu ocazia vreunui festival, este întotdeauna binevenită în albumul formaţiei.

Nocturne Baroce

Nomen Est Omen a participat în septembrie 2012 la o manifestare culturală intitulată Nocturne Baroce, care a presupus nu mai puţin de şase zile de muzică şi lecturi în aer liber, eveniment desfăşurat în Bucureşti. A surprins (plăcut) larga audienţă de care s-au bucurat recitalurile nocturne(lor). Momentul în care se adună atât de mulţi oameni pentru a asculta muzică non comercială, este unul de graţie, iar muzicienii simt din plin acest lucru. Energia pozitivă generată de public se întoarce înzecit la acesta, prin actul interpretării.

Backstage Story

Un concert sau orice alt tip de spectacol, privit din culise arată total diferit faţă de cum se vede “din faţă”. Artistul îşi face apariţia în faţa publicului, de multe ori venind din garderobă, de printre cabluri şi lăzi, ocolind cu grijă reflectoarele sau alte device-uri cărora nu le-a fost găsit un loc mai bun. Culisele reprezintă prin excelenţă locul în care se intersectează cei care tocmai au ieşit cu cei care urmează să intre pe scenă. Este locul unde se stabilesc ultimele convenţii, unde se face acordajul şi unde, la nevoie, se aleg piesele pentru bis-uri. Artiştii nu prea au poze din backstage, un loc atât de familiar, de unde au privit majoritatea concertelor susţinute de colegii de breslă. O astfel de imagine, banală şi absolut “tehnică” în momentele premergătoare prestaţiei, devine foarte interesantă mai târziu, într-un alt context. Arhiva Nomen Est Omen conţine un bogat fond de astfel de poze.

La umbra fetelor în floare

Iarba era mai verde şi lumina mai strălucitoare, precum în piesa High Hopes de pe albumul The Division Bell, evident Pink Floyd. Aşa au fost “prinse” Anca şi Adelina la Alba Iulia de Nikon-ul D40 care a însoţit formaţia Nomen Est Omen prin turnee între 2009 şi 2012. Cert este că cele două fete nu au uitat în nici un caz “ce înseamnă frumuseţea / stând desculţe-n iarbă”, pentru a parafraza cunoscuta piesa Semnal M. În ceea ce priveşte “Iarba verde de acasă”, acesta fiind titlul unui film regizat de Stere Gulea şi apărut în 1978, nici nu se pune problema. Cel mult am putea specula pe marginea filmului lui Elia Kazan din 1961, “Splendoare în iarbă”, cu Natalie Wood şi Warren Beatty. Revenim însă de unde am pornit: “The grass was greener / The light was brighter / The taste was sweeter / The nights of wonder / With friends surrounded / The dawn mist glowing / The water flowing / The endless river.”

Scene din trecut

Scena este un loc magic, în care timpul îşi are propriul ritm, neomogen. Când performer-ul se află în plin show, secundele pentru care s-a pregătit deopotrivă sufleteşte şi prin repetiţii, trec extrem de repede, de fapt zboară. Pe de altă parte, la finele reprezentaţiei, percepţia subiectivă este că timpul a stat în loc, iar concertul nu se va termina niciodată. În ideea acreditată anterior, Nomen Est Omen îşi continuă spectacolele în toate ţările, oraşele, satele, castelele, cetăţile, bisericile fortificate sau instituţiile pe unde a trecut.

Das Model

Nimic din ceea ce va urma nu are legătură cu celebra piesă Kraftwerk, Das Model, compusă de Ralf Hütter şi Karl Bartos, împreună cu Emil Schult (text). În anii de glorie ai rococo-ului, unul dintre cele mai decoltate favoruri erotice care i se puteau face unui bărbat de către o femeie, în context social ludic, era ca aceasta să-i arate, graţie infinitei sale generozităţi, glezna. Ordinul Cavalerilor Crux Alba a făcut o prezentare de costum(e) la festivalul medieval din Sighişoara 2012, în care frumoasele fete ale grupului nu s-au sfiit a se dezveli până aproape de genunchi. Formaţia Nomen Est Omen, care a participat la respectivul spectacol (ca parte din public), poate certifica faptul că atmosfera a fost foarte încinsă: mercurul termomerelor indica temperaturi de peste 30 de grade Celsius la umbră, într-o cea mai călduroasă vară a secolului.

Once Upon a Time in Sighişoara

Festivalul de Artă Medievală de la Sighişoara este una dintre cele mai interesante poveşti antropologice din România ultimilor două decenii. Am putea adăuga, de antropologie culturală. O poză recent descoperită în arhivele Nomen Est Omen, de la una dintre primele ediţii, a imortalizat publicul în faţa căruia evoluau formaţii precum Truverii, Musica Historica sau Nomen ... . Remarcăm frumuseţea chipurilor, spiritul non-gregar şi deschiderea unor tineri de atunci, mulţi dintre ei hippie, care astăzi au (cel mai probabil) familie, copii, job-uri intelectuale şi poziţii socio-profesionale uber cool. Poza a fost salvată prin scanare şi o minimă procesare digitală.

Severinul nu crede în lacrimi

Turneele Nomen Est Omen în Drobeta Turnu Severin au reprezentat până în prezentul scrierii acestor rînduri o sursă inepuizabilă de bună dispoziţie. Întâmplările de pe scenă şi din afara ei îşi cer adeseori legitima evocare. Despre ce fel de evenimente dicutăm? Nimic spectaculos; nici o explozie şi în nici un caz vreun eveniment de maximă importanţă pentru omenire. Ar fi reţinerea temporară a lui Cătalin de la Pontice, care a descins în vamă, la Duty Free, fără acte de identitate asupra sa (cu puţin timp înainte de concertul lor), existenţa unui magazin second hand numit "Scormo" sau simpla încrucişare a privirilor între participanţi (evident, ca dovadă de inteligenţă). Parafrazând titlul unui film sovietic de mare sussces în blocul comunist şi nu numai, cu un premiu Oscar pentru film străin şi o nominalizare la Berlin în 1980, putem spune cu mâna pe inimă, Drobeta slezam ne verit.

Just a Perfect Day

Filă de jurnal: septembrie 2007. Dacă am fi fost în cântecul lui Lou Reed, Caius, Cristi şi cu mine, ar fi trebuit să bem sangria pentru ca apoi, la lăsarea serii, să ne întoarcem acasă. Ziua noastră "perfectă" a arătat însă altfel: ne-am întâlnit în parc, unde, pentru că aveam la noi o vihuela, un blockflote şi nişte "clopoţei", am citit împreună partiturile renascentiste care însoţeau citatele instrumente. Ceva mai târziu, am băut "cafeaua cea de toate dupa-amiezile" şi am pornit (împreună cu Anca de la Nomen Est Omen) spre Ateneu, la concertul susţinut de Jordi Savall în cadrul Festivalului George Enescu.

Facem să fie bine

Sighişoara a fost, este şi va rămâne cu siguranţă o capitală a festivalurilor medievale din România. Continuând raţionamentul, (artistul vizual) Dorin Stanciu reprezintă fără nici un echivoc o emblemă modernă a oraşului de pe malurile Târnavei, în calitatea sa (oficială) de Toboşar al Cetăţii. Brand-ul lui, “Facem să fie bine / Am zis / Adjudecat!”, a depăşit prin notorietate cu mult timp în urmă limitele sitului medieval dar şi ale nişei festivaliere în care a fost lansat. Nomen Est Omen, avându-i invitaţi cu o ocazie specială pe Ana & Marcel Sâpcu de la Lupus Dacus s-au bucurat de întâlnirea neplanificată cu Maestrul de Ceremonie mai sus citat, în deschiderea unui concert privat găzduit de un spaţiu sighişorean în toamna anului 2010. Post festum, nu ne rămâne decât să adjudecăm faptul că atunci am făcut (în aşa fel încât) să fie bine.

La porţile albastre ale oraşului

La finele anului 2012, în jurul datei de 21 decembrie (când calendarele maya prevesteau sfârşitul lumii), Nomen Est Omen a descins sub zidurile celebrului oraş Anagoor, citat de Dino Buzzati într-una dintre minunatele sale poveşti fantastice. Cu această ocazie, Anca a fost fotografiată în dreptul uneia dintre numeroasele porţi care străpung impenetrabilele ziduri de apărare, poate chiar a celei despre care scriitorul italian menţiona că i-a fost deschisă drumeţului ajuns acolo din întâmplare. Lemnul uşilor a fost colorat cu albastru / cyan în Photoshop pentru atmosferă, dar şi în relaţie cu titlul filmului regizat de Mircea Mureşan din 1975, după un scenariu original scris de Marin Preda.

Fată cu glob

Globul magic însumează deopotrivă energia formei sferice, considerată încă din Antichitate perfectă şi pe cea a cristalului din care este făcut, ceea ce înseamnă armonie cu universul, legături empatice, clarviziune. Desigur, este nevoie şi de o vrajă puternică pentru a determina spiritul corespunzător preţiosului obiect să dezvăluie cum stau cu adevărat lucrurile, cine & în ce fel ne vorbeşte pe la spate, care sunt numerele câştigătoare la loteria de săptămâna viitoare şi aşa mai departe. În schimbul tuturor acestor (im)posibile privilegii ontologice, preferăm "show-ul cu glob" susţinut de frumoasa actriţă întâlnită de Nomen Est Omen într-o piaţetă din Sibiu, la una dintre acele prime zece ediţii reuşite ale festivalului medieval din cetatea transilvană. Dacă cineva ar fi avut curiozitatea şi algoritmul de a calcula energia pozitivă a fetei din după-amiaza respectivă, cu siguranţă aceasta ar fi fost echivalentă cu explozia a cel puţin 100 megatone de trinitrotoluen.

Nomen Est Sighişoara

Festivalul Medieval de la Sighişoara, indiferent de numele exact pe care îl poartă de la an la an în funcţie de organizatori şi de alţi factori conjuncturali, reprezintă cu totul altceva decât au estimat şi dorit iniţial cei care contribuiau activ la apariţia şi dezvoltarea sa în timp. Fiecare participant are propria versiune asupra celor întâmplate din punct de vedere artistic sau antropologic în cetate. Rezultanta este un fenomen unic în România şi (prin particularităţile de rigoare; în nici un caz prin spectaculozitate sau valoare), în întreaga lume. Atmosfera post hippie a primelor ediţii, deloc mimetică, nu a avut nimic în comun cu Woodstock-ul, cu nici un stock, în general vorbind, sau cu gathering-urile Rainbow de mai târziu. Spiritul de libertate şi diversitate de atunci se mai păstrează încă, în ciuda faptului că schimbările din cele două decenii de existenţă ale manifestării întrec orice imaginaţie. O poză din 1996, descoperită în arhiva Nomen Est Omen, i-a surprins pe Laurenţiu Fratoştiţeanu, Rodica Haţegan, Mihai Plămădeală şi Gabriela Munteanu cântând pe latura de sud a bisericii mănăstirii dominicane din Sighişoara, în faţa unui public despre care protagoniştii îşi amintesc că era preponderent îmbrăcat în ii şi avea flori în păr.

Chagrin d'amour

Dansul social îşi găseşte, istoric şi artistic vorbind, o formă ideală de manifestare în cadrul balurilor. Până la a deveni gen de eveniment, cuvântul bal provine din latinescul ballare, care înseamnă a dansa. Termenul a fost derivat în spaniolă și portugheză în bailar, engleza și catalana au adoptat cuvântul ball, în timp ce italiana a mers pe varianta lingvistică originală, ballo. Dincolo de aceste consideraţii etimologice, Nomen Est Omen a inclus în repertoriul său o piesă sinonimă cu însuşi dansul: Ballo del Granduca. Titlul iniţial al compoziţiei din 1589, Oh che nuovo miracolo, a fost schimbat ulterior cu Aria di Fiorenza o Ballo del Granduca, piesa fiind inclusă de Emilio de' Cavalieri în comedia de mare impact din 1592, La pellegrina, pusă în scenă cu ocazia nunţii lui Ferdinando I de' Medici cu Cristina di Lorena. Varianta aceasta de bal (muzical) a cunoscut notorietatea în Europa vremii, constituindu-se în sursă de inspiraţie pentru compozitori precum Adriano Banchieri, Giovanni Girolamo Kapsberger sau Jan Pieterszoon Sweelinck. În fine, Nomen Est Omen s-a intersectat la un festival medieval (şi renascentist) dintr-o cetate transilvană cu un grup de dans (şi bune maniere) pentru ai cărui membri riscul durerii pricinuite de dragoste este asumat în favoarea bucuriei de exprimare în public.

Maschere di Sibiu

Cele cinci tipuri (originale) de măşti veneţiene erau decorate cu aur, argint, picturi, cristale sau pene. Fie că este vorba despre Bauta, Columbina, Medico della Peste, Moretta sau Volto, acestea îi aveau în spate deopotrivă pe meşterii “mascherari” şi pe cei care le purtau încă din secolul al XII-lea. O poză din arhiva Nomen Est Omen surprinde pe fundalul unei convingătoare scene de "amor cortese" seria unor măşti, să le spunem sibiene (după locul de desfăşurare a acţiunii), expuse în scopul comercializării de către producători contemporani anonimi. Nu se poate pune problema existenţei unor categorii de măşti, nici dacă încearcă cineva să le poarte sau de ce le cumpără, dar materialele folosite reflectă cu siguranţă realitatea conjuncturală: trăim într-un secol al butaforiei.

Happy-Go-Luky

Reporterii Asociaţiei Culturale Nomen Est Omen, filiala Bucureşti / România / Europa, l-au surprins pe Cavalerul Lup Luchian la Festivalul Sighişoara Medievală 2011 în plin proces de manifestare artistică. Body Painting-ul, în particular Face Painting-ul, reprezintă un domeniu de maximă responsabilitate în care este de ajuns să greşeşti o singură valoare cromatică pentru ca totul să se năruie pentru cel colorat, dar mai ales pentru privitori. În generoasa idee de a nu-l perturba pe Luchi din actul creator, fotografia a fost făcută de la distanţă medie, cu un Nikon D 700 şi obiectiv AF-S 24-70mm 2.8G. Nu ştim ce s-a întâmplat în următoarele două zile de festival cu frumoasa fată pictată, însă Agenţia de Presă Grapevine a lansat ulterior ştirea că ar fi fost văzută prin cetate la o cafea în compania lui Gerald Bostock.

Întâlnire de gradul III

Prometheus Entertainment a produs în 2010 serialul de televiziune Ancient Aliens, care prezintă pe larg teoria aşa-zisului astronaut antic coborât din înaltul cerului pe Pământ pentru a scoate omenirea din ignoranţa în care se afla, dacă nu cumva chiar pentru a crea specia umană. În această idee textele istorice, arheologia, religia ori mitologia conțin probe despre contactul dintre extratereștri și oameni în vremuri de demult. Nomen Est Omen aşteaptă cu sufletul la gură momentul întoarcerii extratereştrilor în speranţa că aceştia ne vor învăţa să organizăm festivaluri medievale demne de galaxia în care ne aflăm şi de timpurile în care trăim.

Avion cu motor

"Martori oculari credibili au văzut în prima zi a Festivalului de Artă Medievală de la Binţinţi (jud. Hunedoara), o fată care s-a ridicat prin autopropulsare de la sol, precum personajele chagalliene, în timpul şedinţei de juggling scarves pe care o întreprindea cu dezinvoltură. Apoi, ca rezultat direct al unei pale de vânt stârnite din senin, tânăra şi-a luat zborul spre zări necunoscute, asemenea frumoasei Remedios, personajul lui Gabriel García Márquez (Remedios es una mujer bellísima y extraña, elemental y pura, que vive como ajena a la vida ordinaria)." The Nomen Est Omen Star Tribune,"Taking Off" nr. 9, Sunday, the ninth of September 1999.

Cele 400 de lovituri

Contrar aparenţelor, loviturile la care ne referim, 400 sau cine ştie câte, nu sunt cele din filmul regizat de François Truffaut în 1959, fiind vorba doar despre bătăi în tobă. Mergând pe aceeaşi idee, finalul show-ului Nomen Est Omen nu a avut nici o legătură pentru fagot(ist) cu filmul din '60 al lui Jean-Luc Godard, À bout de souffle. Fianalitatea pe care o au basul şi cu toba mare este exclusiv muzicală şi ţine de fundamentul ritmico-armonic.

Când am fost la Hunedoara

Filă de jurnal: august 2006. Pentru a ajunge prima dată la Hunedoara au trebuit să se întâmple o serie de lucruri care nu au legătură directă unele cu altele ... Povestea începe cu un an înainte, odată cu întâlnirea în Vama Veche a unui personaj căruia părea că nu îi lipsise până atunci din viaţă nici o experienţă a spiritului şi cunoaşterii. Întors din Tibet "omul de legătură" a fost sensibilizat de soarta cailor din Letea, care ar fi fost sacrificaţi în scopuri alimentare fără implicarea Asociaţiei pentru protecţia necuvântătoarelor Arca lui Noe. Prietenii animalelor au redactat un proiect de festival medieval, în cadrul căruia nobilele patrupede să-şi poată câştiga în mod cinstit ovăzul cel de toate zilele. Gazda aleasă a fost Castelul Huniazilor, iar formaţia invitată, după câteva evenimente desfăşurate pe parcurs, Nomen Est Omen. Laitmotivul turneului a fost, pentru protagonişti, un silly song ale cărui singure versuri (atât din strofe cât şi din refren) pregătesc posibilul auditoriu pentru o comunicare lipsită de relevanţă şi care nu este făcută până la final.

Beat A Drum

Nomen Est Omen foloseşte în concertele sale instrumente de percuţie din familia tobelor, trianglurilor, tamburinei şi xilofoanelor, ocazional din cea a clopotelor şi a aşa-ziselor cârâitoare. Tehnicile de lovire sunt diferite, ca şi sunetele obţinute, dar cele mai importante rămân ritmurile. Este salutar ca înainte de fiecare sesiune live, percuţionistul să exerseze cel puţin 20 - 30 de minute tehnici de lovire cu beţele. Faptul de a asculta şi altceva în paralel cu genul de muzică practicat, măreşte creativitatea, mai ales dacă acel altceva este sincer, adică făcut din inimă şi cu suflet.

Tunelul timpului

Tunelul timpului este un serial SF pentru televiziune, realizat de către Irwin Allen şi lansat în Statele Unite între 1966 - '67. Laitmotivul acesuia: navigarea, mai mult sau mai puţin controlată, prin diverse perioade istorice cu ajutorul maşinii-tunel. Difuzată în România la începutul anilor '70, seria a aprins imaginaţia a numeroşi copii şi tineri de atunci, printre care s-au numărat Iulian şi Mihai de la viitoarea trupă Nomen Est Omen. Cei doi au finalizat în martie 2013 un prototip de tunel prin care să poată ajunge la Schäßburg, în vremea regelui Geza al II-lea, pentru a afla ce muzică au adus în bazinul Târnavei coloniştii franconi de pe malurile Rinului de Nord.